Lipatti Dinu 06Crescut într-o familie cu tradiție muzicală – tatăl, un talentat violonist amator, ce studiase cu Pablo de Sarasate, iar mama, o excelentă pianistă – Dinu Lipatti a beneficiat din
fragedă copilărie de recunoașterea și cultivarea înclinațiilor sale muzicale. Naș de botez i-a fost maestrul

George Enescu, însă finuțul a ales să se consacre pianului. A studiat cu exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui "copil minune", dându-i o educație artistică serioasă, ce i-a permis dezvoltarea talentului nativ. De asemenea, a urmat studii de compoziție cu Mihail Jora.

În cei 16 ani de carieră artistică din cei 33 de ani de viaţă, Lipatti s-a situat între marii pianişti ai lumii, devenind, postum, membru al Academiei Române.

Interpretările sale pline de căldură şi înaltă desăvârşire stilistică, de poezie şi graţie artistică i-au adus, din partea compozitorului şi pianistului francez Francis Poulenc, titlul de “artist de o spiritualitate divină”. În repertoriul lui Dinu Lipatti prevalau operele unor compozitori precum: Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel şi Domenico Scarlatti.

Compozițiile lui Dinu Lipatti, între care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas, în cea mai mare parte, inedite.

Sergiu Tuhuțiu, tânăr pianist român consacrat pe scenele internaționale și președinte al Asociației Lipatti Music Production, afirmă despre Dinu Lipatti: “Pentru muzicieni, Lipatti e o minune, pentru melomani – o alinare, pentru necunoscători – un pianist, iar pentru pianişti – o icoană. Lipatti e genul de artist care lasă în urma pasului său o dâră nepieritoare de lumină, tipologia sa umană însumează esenţialităţile bunătăţii, generozităţii şi prieteniei, fiinţa sa lăuntrică trezeşte cel mai adânc fior al unei spiritualităţi sublime, înveşmântată mereu cu pendularea dintre firesc şi grav, cu media perfectă dintre candoarea umană şi muzica vieţii sale.

În fond, Lipatti nu există. El s-a jertfit pe sine pentru muzică, s-a nimicit întru clădirea celui mai grandios monument al sufletului său: dăruirea prin muzică. El este dizolvat în faptele sale în aceeaşi manieră şi măsură în care o pastilă efervescentă dispare într-un pahar cu apă, şi anume prin faptul că, încheindu-şi starea palpabilă, continuă să existe în fiecare punct din mediul în care s-a dizolvat. Spre fericirea noastră, aceste fapte ale sale ajung până la noi sub forma amintirilor unor cunoscuţi ai săi, ale istorisirilor, ale înregistrărilor sale, ori ceea ce ne atinge cel mai mult este natura tuturor acestora, şi anume o natură la graniţa cu divinul.”